„Iar am greșit, iar te-am făcut să plângi...” – cuvintele îi veneau natural, cu un nod în gât.
S-a așezat pe scaun și și-a îngropat fața în palme. În minte îi răsunau deja primele acorduri ale unei melodii noi. Nu era despre bani, nici despre dușmani, ci despre neputința de a fi omul bun pe care ea îl merită.
A intrat încet. Casa era mută, dar tăcerea aia urla mai tare decât orice boxă de concert. Pe masa din bucătărie, mâncarea era rece, acoperită cu grijă, iar lângă farfurie stătea cheia ei. Nu era prima dată când promitea că se schimbă, dar se pare că era ultima dată când ea îl mai credea.
Ajuns în fața porții, a ezitat. Acolo, în spatele ușii, nu era „Copilul de Aur” cel aplaudat de mii de oameni, ci doar un om care simțea că pierde teren.